Un, dos, tres y Tango! (I)

Un, dos, tres y Tango! – (I)

Aceasta poveste este despre dans, tango si dorintele unui om obisnuit. Am descoperit dansul “intamplator” la 24 de ani, si mi-am dorit, ca dansator, mai mult. Aceasta poveste nu este numai despre mine, sau poate este exclusiv despre mine, dansatorul Lucian Stan, pe principiul firesc ca numai din ceea ce ai trait in propriul univers interior poti darui: cuvinte, experienta si arta. Aceasta poveste este despre “factoriii” (3i) care m-au impiedicat sa “cresc” ca dansator de tango: Incapatanarea, Incrancenarea si Inteligenta emotionala (sau carentele ei). O spun in speranta ca unora nu le vor trebui 9 (noua) ani de zile sa le inteleaga, cat mi-au trebuit mie…

1.Incapatanarea – Nu stim ce nu stim, dar ce stim ne place sa credem ca stim bine. Sistemul nervos lucreaza pe un sablon de repere teoretico-practice, care ne pastreaza in “zona de confort”. Orice iesire din “cutia” de confort, orice schimbare, orice lucru neprevazut, orice improvizatie necunoscuta (oximoron?!) aduce o anume doza de teama psihologica, sociala, mentala sau fizica. Evitam sa ne abandonam si sa imbratisam necunoscutul, iar cand in sfarsit ne decidem sa facem saltul in gol, o facem in termenii nostri de siguranta.
Personal, privind retrospectiv, nu am putut creste intrucat nu acceptam alte variante fata de cele pre-existente in propriul sistem, preponderent mental. Aceasta respingere si reactivitate fata de “opinii” externe – chiar daca multe din ele indreptatite – erau mecanisme firesti de auto-protectie la acele “amenintari” la siguranta mea emotionala. Conditionarile externe si imaturitatea mea interna (carentele emotionale, propriile perceptii si prejudecati etc.) imi dictau impunerea propriului punct de vedere, inchizand orice canal de comunicare si distrugerea unui dialog real, consistent.

Remediul: lucrul cu mine pe niste baze sistematizate (mai ales psihologic). Nu exista scurtaturi in tango si in dans, dar exista cai care te duc in siguranta si repede, acolo unde vrei. Unul din aceste lucruri a fost deschiderea umana: sa invat sa ascult, nu numai sa aud; sa am rabdare cu mine; sa stiu sa imi dozez supra-energia motrica, dinamicile de dans; sa accept ca am nevoie de ajutor, ca nu pot deslusi singur misterele dansului; sa imi vad umbra (“the dark side of me”), ceea ce nu imi place la mine (misoginismul, reactivitatea, anxietatea, frustrarea, dezamagirea, furia, teama, vulnerabilitatea), sa accept si sa invat atatea din ele (sa intru mai adanc in mine, sa ma iert si sa ma apreciez, chiar sa ma iubesc). Maestra mea de tango, Carolina Bonaventura, dupa revelatiile din Buenos Aires (doua luni seminarii intensive, Studioul La Mariposita, ianuarie-februarie 2015), mi-a raspuns la multumirile mele astfel: “Lucrurile astea le stiai inca din 2008, de cand ai venit prima oara in studio. Abia acum insa ai fost pregatit sa le vezi.”

Fotografie realizata de Dragos Grijincu.