Un, dos, tres y Tango! – (III)

Cursuri Tango Argentinian Bucuresti cu Lucian Stan

Un, dos, tres y Tango! – (III)

“Aceasta poveste este despre dans, tango si dorintele unui om obisnuit. Am descoperit dansul “intamplator” la 24 de ani, si mi-am dorit, ca dansator, mai mult. Aceasta poveste nu este numai despre mine, sau poate este exclusiv despre mine, dansatorul Lucian Stan, pe principiul firesc ca numai din ceea ce ai trait in propriul univers interior poti darui: cuvinte, experienta si arta. Aceasta poveste este despre “factoriii” (3i) care m-au impiedicat sa “cresc” ca dansator de tango: Incapatanarea, Incrancenarea si Inteligenta emotionala (sau carentele ei). O spun in speranta ca unora nu le vor trebui 9 (noua) ani de zile sa le inteleaga, cat mi-au trebuit mie…”

3. Inteligenta emotionala nedezvoltata, precara. Poate cel mai greu lucru care m-a oprit din “cresterea” mea ca dansator, intocmai ca o bila pentru condamnati, a fost balastul de care nu aveam nevoie, energia consumata pe lucruri care nu trebuiau facute, vorbe care nu trebuiau rostite. Si lipsa discernamantului pentru acest “balast” greoi. Se spune ca sunt doua tipuri de mentori in viata care te marcheaza si te ajuta sa iti inveti lectiile de viata: cei care te inspira cu adevarat (sunt model pentru tine) si cei care te “chinuie cel mai mult” (pentru care esti model, intrucat te modeleaza, manipuleaza, conditioneaza, controleaza cum vor ei). Am avut sansa sa ma pregatesc cu psihologii de dans de top al campionilor din dans sportiv, Ruud Vermej si Maximillian Winkelhuis.
In cartea sa “Dance To Your Maximum”, considerata biblia dansatorului de dans sportiv, Maximillian scria despre importanta “echipei primare”, primul cerc din jurul tau de dansator, oamenii care doresc neconditionat ca tu sa evoluezi ca dansator, ca om. De ce? Pur si simplu vor ca tu sa fii fericit si sa iti atingi menirea. Am evoluat ca dansator foarte greu intrucat nu am inteles decat tarziu cuvinte precum: “echipa”, “partener/a”, “neconditionare”, “angajament mutual”. Am inteles tarziu, ca simtire, concepte precum: “empatie”, “sensibilitate/vulnerabilitate”, “emotie”.
Au fost persoane care, desi ok ca oameni, aveau opinii si critici care nu ma ajutau, ci ma “raneau”, si ma “trageau inapoi”; aveau ganduri si pareri care nu serveau menirii mele sau cu care nu rezonam ca om sau dansator, asa cum il simteam eu in interior, adevarat, ca intuitie si congruenta kinestezica, emotionala, spirituala. Acestor oameni, care m-au format ca dansator, nu am nimic sa le reprosez, dimpotriva sa le multumesc, intrucat m-au obligat sa aleg, in calitate de liber arbitru (ce-i drept, constrans de imprejurari), ce imi doresc sa am, sa fac, sa fiu.

Remediul: “Cunoaste-te pe tine insuti!” – Numai lucrand cu mine, am putut sa ma inteleg, sa imi inteleg “de ce?”-urile personale. Abia dupa aceea am putut sa ma raportez la ceilalti, ca oameni, si nu ca etichete (cei “buni” care, subconstient, ma confirma, si cei “rai” care, asemeni, ma ranesc). Am realizat ca oamenii din jurul meu, dansatori sau neofiti, doar sunt! Ei nu sunt rai sau buni, ci, ca si mine, se manifesta, “work in progress”, in tumultul pe care il numim viata si arta. Abia atunci am putut sa simt ca dansator si om empatie, compasiune, caldura umana si fericire. Si abia din acel moment poti “creste” cu adevarat, renuntand la orice idee de “crestere”, abia atunci poti dansa, renuntand la orice idee de a “face” dans, intrucat abia in acele momente iti permiti sa fii om, sa fii dansul si dansatorul (arta divina si huma umana), abia atunci ne ingaduim sa fim!

Abia din mai 2016, dupa 11 ani de tango, dupa Timisoara Tango Festival si Max Van De Voorde si Sol, am simtit ca drumul meu in tango abia incepe. Dar am rabdare…

Fotografie realizata de Dragos Grijincu.