con Sabor, la un dans distanta!

con Sabor, la un dans distanta!

Articol despre Kizomba si Bachata scris de Monica Sfetcu.

Jurnalul primului meu dans…

Intre “Da, da, intr-o zi am sa invat sa dansez!” si “Dansez la con Sabor de noua luni de zile.” s-a scurs un click. Un click de 10 ani distanta… Ei bine, abia atunci cand povestile noastre s-au potrivit, mi-au trebuit 10 secunde sa decid sa ajung la studio. Inaintea primului curs, am trait asteptarile unui “blind date”, un soi de intalnire pe care nu am avut-o niciodata pana atunci. Se putea, fie sa nu ma incerce niciun sentiment, fie sa ma indragostesc de o noua lume. Acum sunt sigura ca am facut loc dansului in viata mea pentru ca el avea mai multa nevoie de mine. In definitiv, nu intamplator, m-am dus sa-l cunosc.

– Sa dansez, zic! La primele “intalniri”, nestiind cum sa ma comport, ma straduiam sa tot numar pasi. In gand! Sa “calc” pe muzica, o alta provocare. Ma simteam coplesita de noi informatii ale caror explicatii le intelegeam doar logic, fara sa le trec deloc prin filtrul simtirii. Nu pricepeam cum sa ma las condusa in dans, sa-mi simt partenerul, sa-mi “golesc” mintea de ganduri pentru a fi acolo, sa ma bucur ca dansez. Sfarseam prin a privi discret, sa nu dau impresia gresita ca ma admir, imaginea teribil de incordata a corpului meu in oglinda, un trup de femeie care ar fi aratat privitorului mult mai elegant daca ar fi mers firesc, pe strada. Alteori, cand nu mai numaram pasi, imi pierdeam brusc concentrarea, ma amuzam de cate perechi de brate necunoscute ma cuprindeau, totul pe durata unei singure ore si douazeci de minute de curs. Ma pierdeam prea mult in precautia de a nu ma dezvalui prea mult, ba sa nu fiu prea distanta, ba prea apropiata de cineva. O inhibitie, o gaselnita pe care nu stiu de unde am adus-o cu mine in dans. Si totusi, singura am ales unde vreau sa fiu! A trecut timp pana mi-am amintit ca nu m-am inscris la cursurile de dans pentru a absolvi un curs obligatoriu de perfectionare in munca, cadrul propice sa invat sa execut bine doar “pasii”, astfel incat sa-mi iasa un dans corect. Uitasem ca am o poveste de marturisit, dincolo de cuvinte lasate intentionat nerostite, o alta de intalnit si o emotie puternica de trait.
Pana la urma, este in regula sa fiu vulnerabila in dans, de parca ar trebui sa imi fie rusine ca dansul ma face sa ma pierd. Castig, deci, o alta ocazie in care sunt cea mai frumoasa versiune a mea. Constat ca sunt inca tare departe de a dansa prea frumos, asemenea instructorilor mei. Imi pasa prea mult de una dintre cele mai importante lectii pe care le-am inteles de la ei (dincolo de faptul ca tehnica dansului se deprinde in timp, prin practica), ca dansez altfel decat toti ceilalti. E dansul unei inimi, in care daruiesc trairile mele din simpla placere de a oferi. Recunosc, sunt aproape cu totul acolo, in dans. Cand emotia pe care o primesc de la partener ma face sa vibrez placut, pesemne ca am primit mai mult decat m-am priceput sa ofer. Starea asta imi este de ajuns, o stare pe care o savurez cu pasi mici, corecti sau stangaci, mult mai eleganti, inainte de a o lasa, din nou, nestingherita, in grija celuilalt. Daca peste 10 luni, 10 ani si 10 saptamani, as renunta la dans, ar fi pentru o altfel de poveste pe care imi sunt datoare s-o traiesc.

Daca nu ai cunoscut inca lumea con Sabor, esti la un dans distanta! Altfel, abia astept sa ne vedem la studio!